Miaupitolul II: Cireşului cu trei pisoi

Norocul făcu ca prin preajma cireşului cu trei pisoi să treacă fără treabă Licu cel Iubit. Se plimba el agale şi fără chef când auzi scâncete sfâşietoare. În primul moment nu vru să le bage în seama - nu era problema lui, dar apoi inima i se înmuie şi privi în sus:

- Care-i baiul?

- Nu putem coborâ din pom... se tânguiră cei trei ruşinaţi.

- Hm! făcu Licu şi dădu să plece.

- Vă rugăm...

Licu îşi întoarse capul din mers şi îi întrebă în zeflemea:

- Da cine vă credeţi voi?

- Suntem feciorii lui Pisicot Împarat... rostiră toţi în cor. Ne e foame... mai adaugă Mâţucu.

La auzul numelui împărătesc Licu cel Iubit se întoarse si fâlfâindu-ş coada tarcată sări în cireş. Înşfăcă pe rând pe cei trei crai de după cap şi îi coborâ pe gard. Când erau cu toţii în siguranţă în iarba, Licu îi întrebă:

- Dar ce făceaţi voi acolo sus, derbedeilor?

Pisoii speriaţi de tonul şi cuvintele aspre care se potriveau ca nuca în perete cu rangul lor înalt, spuseră tot, încurcând firul poveştii. Pe când ei terminară de mărturisit mâhnirea ce o avuseseră pe suflet şi victoria câştigată, Licu cel Iubit se prăpădea de râs în iarbă. Pisoii nu înţelegeau nimic.

- Dulăul cel Mare si Rău ziceţi! Miau-ha-ha! Dulău! Mare! Rău! Trebuie ca voi nu a-ţi văzut în viaţa voastră un câine. Cei trei dădură negativ din cap. Miau-ha-ha! Mai râse cu poftă încă o dată Licu. Păi să vă spun eu: ghemul ăla flocos era un pui de câine ciobănesc. Un pui şi încă unul mic! Dar las că pun eu laba pe el! zise Licu de data asta pe un ton grav şi semeţ. Dar să mai crească! Acum ar fi o ruşine să mă lupt cu el. Nu mi-ar fi un oponent pe măsură! Pană mai creşte e al vostru, vă puteţi antrena cu el, zise Licu uitându-se de sus la cei trei pisoiaşi care abia de se vedeau din iarbă nu prea înaltă. Acum haideţi să vă duc acasă! Îmi vreau numaidecât răsplata binemeritată! Halal feciori mai are Pisicot, adăugă el printre mustăţi.