Licu cel Iubit

Miaupitolul II: Cireşului cu trei pisoi

Norocul făcu ca prin preajma cireşului cu trei pisoi să treacă fără treabă Licu cel Iubit. Se plimba el agale şi fără chef când auzi scâncete sfâşietoare. În primul moment nu vru să le bage în seama - nu era problema lui, dar apoi inima i se înmuie şi privi în sus:

- Care-i baiul?

- Nu putem coborâ din pom... se tânguiră cei trei ruşinaţi.

- Hm! făcu Licu şi dădu să plece.

- Vă rugăm...

Licu îşi întoarse capul din mers şi îi întrebă în zeflemea:

- Da cine vă credeţi voi?

- Suntem feciorii lui Pisicot Împarat... rostiră toţi în cor. Ne e foame... mai adaugă Mâţucu.

La auzul numelui împărătesc Licu cel Iubit se întoarse si fâlfâindu-ş coada tarcată sări în cireş. Înşfăcă pe rând pe cei trei crai de după cap şi îi coborâ pe gard. Când erau cu toţii în siguranţă în iarba, Licu îi întrebă:

- Dar ce făceaţi voi acolo sus, derbedeilor?

Pisoii speriaţi de tonul şi cuvintele aspre care se potriveau ca nuca în perete cu rangul lor înalt, spuseră tot, încurcând firul poveştii. Pe când ei terminară de mărturisit mâhnirea ce o avuseseră pe suflet şi victoria câştigată, Licu cel Iubit se prăpădea de râs în iarbă. Pisoii nu înţelegeau nimic.

- Dulăul cel Mare si Rău ziceţi! Miau-ha-ha! Dulău! Mare! Rău! Trebuie ca voi nu a-ţi văzut în viaţa voastră un câine. Cei trei dădură negativ din cap. Miau-ha-ha! Mai râse cu poftă încă o dată Licu. Păi să vă spun eu: ghemul ăla flocos era un pui de câine ciobănesc. Un pui şi încă unul mic! Dar las că pun eu laba pe el! zise Licu de data asta pe un ton grav şi semeţ. Dar să mai crească! Acum ar fi o ruşine să mă lupt cu el. Nu mi-ar fi un oponent pe măsură! Pană mai creşte e al vostru, vă puteţi antrena cu el, zise Licu uitându-se de sus la cei trei pisoiaşi care abia de se vedeau din iarbă nu prea înaltă. Acum haideţi să vă duc acasă! Îmi vreau numaidecât răsplata binemeritată! Halal feciori mai are Pisicot, adăugă el printre mustăţi.

Miaupitolul I: Începuturi grele cu burta plină...

A fost odată ca niciodată, în mintea zurlie a unei tinere, o lume imaginară.

Pe tărâmurile pe care vă voi purta vă veţi împiedica de personaje precum Pisicot Împărat (cu paloşul de gât legat - nu se ştie, dar se presupune) cu cei trei fii: Pisucu cel Viteaz, Mâţucu cel Înţelept şi mezinul, Ţiţucu cel Bun şi unchieşul lor, Licu cel Iubit...

Era o zi însorită de sfârşit de primăvară iar cei trei fii de împărat se jucau vioi prin iarba mătăsoasă de un verde sănătos din curtea palatului. Abia de se evaporase roua de pe flori şi cei trei crai îşi luaseră micul dejun, dar ei nu ştiau încă să citească la ceas şi oricum nu aveau aspiraţii atât de înalte. Ca să fim sinceri, nici măcar Pisucu, cel mai mare dintre ei, nu văzuse încă cum arată temuta rouă despre care se spunea că strică blăniţa şi o face să îşi piarda luciul, căci nu se trezise niciodată atât de devreme.

Vrăbiuţa Vi poposi pe o crenguţă a stejarului bătrân:

- Aţi auzit? Aţi văzut?

Cei trei pisoi se opriră din joc şi se uitară cu interes la vrabie:

- Ce? rostiră toţi trei in cor.

- Cum, nu stiţi? N-aţi auzit de Dulăul cel Mare şi Rău care a pus stăpânire pe împărăţia vecină?

La auzul acestei veşti neaşteptate Pisucu cel Viteaz şi Mâţucu cel Înţelept săriră în sus, dându-şi labele în timp ce făceau o piruetă în aer. Ţiţucu îşi duse speriat o labuţă la gură.

- Bătaie! strigară în cor cei doi fraţi mai mari.

Pisucu o luă înainte spre direcţia indicată de Vi. Mâţucu îl urma de îndată. Ţiţucu însă le strigă din urmă:

- S-s-staţi! Nu-nu-nu ar trebui să-i spunem tatei p-p-p-prima dată?

- Hai fricosule! îi strigă Măţucu de la distanţă. Pisucu nici nu mai auzi povaţa mezinului.

Ţiţucu se lua după ei fără tragere de inimă. Merseră ce merseră ei câteva minute legate, dar soarele era deja sus pe cer şi li se făcu cald. Ar fi avut mare chef să se trântească la umbra unui copac şi să doarmă un pui de somn bun, dar spiritul de aventură nu le dădea pace. Ajunseră într-un târziu la un gard. Pisucu şi Mâţucu îl săriră fără ezitare. Ţiţucu mai făcu o ultimă încercare de a da înapoi însă cei doi fraţi îl ajutară să se caţere şi el. De pe gard săriră într-un cireş ce creştea de ani de zile la graniţa dintre cele două împărăţi.

- Uite-l! zise Pisucu a cărui privire ageră şi localizase dulăul.

- Mamă cât e! exclamă Mâţucu.

- Mai bine am spune tatei... zise Ţiţucu încercând să facă stânga împrejur pe creanga subţire, fără succes însă. Vorbele i se topiră în gură... O să ne mănânce pe toţi, gândi cu spaimă.

Dulăul simţi prezenţa străină şi se aţâţă pe lângă pom, privind în sus curios. Când îi zări pe cei trei începu să îşi fluture coada în vând în timp ce scotea sunete ciudate pe gură şi flăcări pe nări. Pisucu intui oportunitatea şi avantajul strategic pe care îl aveau faţă de monstrul din iarbă. Rupse o cireaţă verde din pom şi o aruncă înspre dulău. Urma o ploaie de cireşe verzi. Cei trei fraţi se distrau de minune. Inamicul o lua la fugă schelălăind. Victorie!

În timp ce Pisucu urmărea satisfăcut cum dulăul se îndepărta, zări la un geam al palatului din împărăţia vecină o frumoasă domniţă cu păr lung şi bălai, mănuşi albe din dantelă scumpă şi pălăriuţă şic. Se uită fermecat la dânsa, simţind cum i se înfiripă în vine primii fiori ai iubirii. Dar vai, un vânt năpraznic se năpusti asupra cireşului şi Pisucu cel Viteaz îşi scăpătă o lăbuţă de pe creangă. Domniţa misterioasă chicoti în batistă. Pisucu îşi recâştigă echilibrul, ruşinat. Frumoasa necunoscută se îndepărtă de la geam la chemările insistente ale unei voci de femeie, nu înainte însă de a-i mai arunca o privire jucăuşă viteazului nostru.

Pisucu fu trezit din visare de către cei doi fraţi care trăgeau de el din toate puterile.

- Hai, ce-ai ramas aşa? Victoria e de partea noastră! Haidem acasă!

Cei trei crai încercară să coboare pe trunchiul cireşului pentru a ajunge la gardul dintre împărăţii. Atunci îşi amintiră cu groază că lecţia cu coborâtul din copaci nu le fusese predată încă. Rămaseră înlemniţi de frică pe creangă cam subţire pentru a-i susţine pe toţi trei. Erau în primejdie de moarte.